SATUL DE ODINIOARĂ

 SATUL DE ODINIOARĂ

Odată, am avut vecini:

bătrâni şi tineri şi copii,

acuma casele-s pustii,

căci oamenii n-au rădăcini.

Bătrânii sunt în ceruri sus,

iar tinerii sunt duşi departe

la muncă, prin străinătate,

copii nu vezi, că nu mai îs.

La geamuri nu se-aprind lumini,

pământul şade nelucrat

sau e vândut pe bani puţini,

iar gardul e nereparat.

N-auzi cântatul de cocoşi

care vesteşte primii zori,

nu vezi pisoii somnorosi

nici câinii ameninţători.

Odată, satul era plin

şi era viaţă în ogradă.

Astăzi e satul în declin,

o tristă, tragică baladă.

Ieşeau bătrânii la portiţe

în zilele de sărbătoare. 

spuneau poveşti, descurcau iţe,

şi ţara o puneau la cale.

În straiele de la străbuni

cei tineri se prindeau în hore.

Fecioarele purtau cununi,

flăcăii panglici tricolore.

În zilele pline de soare

mergeau copiii la scăldat.

În iarna plină de ninsoare,

la săniuş, la colindat.

Dormeau în fân în nopţi de vară,

privind  la stele-îndepărtate,

mâncau din blid, pe prispă afară,

printre crăiţe şi muşcate.

În armonie cu natura

îşi duceau traiul-n mod firesc.

Ţăranul, suflet românesc,

cu cerul n-a rupt legătura.

În vatra lui cea strămoşească,

prin dăruire şi slujire

se roagă ca să dăinuiască,

pentru a lumii mântuire.

Să nu lăsaţi satul să moară!

Ţăranul ştie bine rostul,

E cel mai ataşat de ţară

Comorilor e adăpostul.

Întoarce-ţi satul la izvoare,

noi nu venim de nicăieri!

Păstraţi ca binecuvantare

Luminile de învieri!

Toate drepturile rezervate. Reproducerea numai cu acordul autorului!  

 -

                                                                   Imagini internet