SATUL
DE ODINIOARĂ
Odată, am avut vecini:
bătrâni şi tineri şi
copii,
acuma casele-s pustii,
căci oamenii n-au rădăcini.
Bătrânii sunt în ceruri
sus,
iar tinerii sunt duşi
departe
la muncă, prin
străinătate,
copii nu vezi, că nu mai
îs.
La
geamuri nu se-aprind lumini,
pământul
şade nelucrat
sau e
vândut pe bani puţini,
iar
gardul e nereparat.
N-auzi cântatul de
cocoşi
care vesteşte primii zori,
nu vezi pisoii somnorosi
nici câinii ameninţători.
Odată, satul era plin
şi era viaţă în ogradă.
Astăzi e satul în
declin,
o tristă, tragică
baladă.
Ieşeau bătrânii la
portiţe
în
zilele de sărbătoare.
spuneau
poveşti, descurcau iţe,
şi ţara
o puneau la cale.
În straiele de la străbuni
cei tineri se prindeau
în hore.
Fecioarele purtau
cununi,
flăcăii
panglici tricolore.
În zilele pline de soare
mergeau copiii la
scăldat.
În iarna plină de
ninsoare,
la săniuş, la colindat.
Dormeau în fân în nopţi de vară,
privind la stele-îndepărtate,
mâncau din blid, pe prispă afară,
printre crăiţe şi muşcate.
În
armonie cu natura
îşi
duceau traiul-n mod firesc.
Ţăranul,
suflet românesc,
cu
cerul n-a rupt legătura.
În vatra lui cea strămoşească,
prin dăruire şi slujire
se roagă ca să dăinuiască,
pentru a lumii mântuire.
Să nu lăsaţi satul să
moară!
Ţăranul ştie bine
rostul,
E cel mai ataşat de ţară
Comorilor e adăpostul.
Întoarce-ţi
satul la izvoare,
noi nu
venim de nicăieri!
Păstraţi
ca binecuvantare
Luminile de învieri!
Toate drepturile rezervate. Reproducerea numai cu acordul autorului!
-
Imagini internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu