MĂ-ÎNTORC SPRE LUMINĂ!

MĂ-ÎNTORC SPRE LUMINĂ!

Odinioară, meşteri fântânari

săpau în burta pământului după izvoare

si, când găseau apă rece, limpede şi bună de băut,

pietruiau pereţii,

ridicau o cumpănă de lemn înclinată spre veşnicie,

atârnau un lanţ foaaarte lung şi o ciutură,

sau, după putere, o roată şi o găleată de metal

şi inima fântânii începea să bată.

Scriau în piatră anul de naştere al fântânii

şi un nume de om, pentru pomenirea veşnică,

şi dădeau bucuroşi de băut din licoarea vieţii, tuturor.

Am băut şi eu.

Aş mai bea încă.

Mi-e sete de apa sănătoasă de odinioară

şi caut o fântână.

E greu de găsit una cu apă bună,

dar nu mă las.

La miezul zilei găsesc un ochi albastru ca iertarea.

Fântâna n-are găleată

şi-nţeleg c-a murit,

că nu-i bună.

Se lasă seara, dar cu bucurie

aflu ce căutam de mult.

Acoperişul e spart,

dar  fântâna are roată şi găleată

şi cred că are apa fermecată.

Coboară noaptea, urcă în fântâna

ce are un ochi negru ca păcatul,

şi nu-mi dau seama, nu-mi dau seama încă:

Apa-i curată?

Fântâna  adâncă?

Dar n-am ce face, trebuie să beau!

De apă sănătoasă mi-este sete,

Mi-e dor să-l pomenesc pe fântânar

şi pe acel ce l-a plătit să sape.

Roata bătrână, fără carii însă,

încep să o învârt cu nerăbdare.

Şi lanţul, ce e sigur ruginit,

se pune somnoros pe zornăit 

precum o babă urâcioasă,

Şi aflu că fântâna e adâncă.

Ciulesc urechile s-aud

când va plesni găleata apa.

Şi-mi vine deodată un gând:

Dacă fântâna e secată?

Dar cerul îşi deschide poarta

şi iese luna, fremătând.

O văd în cer, o văd şi-n apă

într-un reflex scânteietor.

O, Doamne cât îmi e de dor

ude să beau câteva raze.

Se-aude-un  vuiet.

A găsit găleata apa.

Învârt de roată înapoi.

Scot din adâncuri luna cioburi.

Şi beau cu gura din găleată

apa cea vie, fermecată,

apă cu lună, apa-apă.

Şi simt ce n-am simţit vreodată:

Simt că beau apa mântuirii!

Mi s-a părut atunci c-aud

în ceruri îngerii cântând.

Mi s-a părut?

Mi s-a părut

că sorb lumină din adânc!?

Dar gura-i mică şi găleata-i mare,

şi curge apa văl  pe mine.

Să strig de fericire-mi vine

că sunt din cap până-n picioare

stropită-n apă şi lumină

curată şi nemuritoare.

Ferice plec pe drumul drept,

căci luna clară, luna plină

m-a botezat cu-a sa lumină

într-o găleată oglindită.

Găleată ştirbă, găurită,

dar înăuntru aurită

de harul ce îl simt în piept.

Iar părăsita mea fântână,

cu apă prospătă şi bună,

rămâne mută ca-nainte.

Dar în adâncuri, în izvor,

Găseşti lumina din cuvinte.

Odinioară, meşteri fântânari

săpau în burta pământului după izvoare.

Gândeau ei, chiar, visau ei oare

că-n apa lor se scaldă luna

şi poţi să o atingi cu mâna?

Mi-e sete de apa clară şi sănătoasă!

Mi-e dor de lumină!

Mi-e dor să simt ce-am mai simţit!

Mi-e dor să-l pomenesc pe fântânar

şi pe acel ce l-a plătit să sape!

Mă-întorc la fântână!

Îi voi face acoperiş din cuvinte

ca soarele să poată să intre

şi să rămănă.

Mă-întorc la fântână!

Mă-întorc mai devreme,

ca să prind soarele-n găleată.

Mă-întorc la lumină!

Aţi observat şi voi?

Cumpăna de lemn s-a înclinat vremelnic

şi pe piatra fâtânii scrie anul învierii mele

şi numele meu.

Mă-întorc spre Lumină!


Poezia a obtinut premiul I, Dropia de aur, sectiunea poezie pentru copii, la Concursul Naţional de Poezie Dor de dor, Călăraşi, 2O16.

Poezie premiată cu premiul  III la Festivalul Concurs de poezie religioasă- CREDO, Lăpuşna 2016.


Toate drepturile rezervate. Reproducerea numai cu acordul autorului                

    

et