MĂ-ÎNTORC SPRE LUMINĂ!
Odinioară,
meşteri fântânari
săpau
în burta pământului după izvoare
si,
când găseau apă rece, limpede şi bună de băut,
pietruiau
pereţii,
ridicau
o cumpănă de lemn înclinată spre veşnicie,
atârnau
un lanţ foaaarte lung şi o ciutură,
sau,
după putere, o roată şi o găleată de metal
şi
inima fântânii începea să bată.
Scriau
în piatră anul de naştere al fântânii
şi
un nume de om, pentru pomenirea veşnică,
şi
dădeau bucuroşi de băut din licoarea vieţii, tuturor.
Am
băut şi eu.
Aş
mai bea încă.
Mi-e
sete de apa sănătoasă de odinioară
şi
caut o fântână.
E
greu de găsit una cu apă bună,
dar
nu mă las.
La
miezul zilei găsesc un ochi albastru ca iertarea.
Fântâna
n-are găleată
şi-nţeleg
c-a murit,
că
nu-i bună.
Se
lasă seara, dar cu bucurie
aflu
ce căutam de mult.
Acoperişul
e spart,
dar
fântâna are roată şi găleată
şi
cred că are apa fermecată.
Coboară
noaptea, urcă în fântâna
ce
are un ochi negru ca păcatul,
şi
nu-mi dau seama, nu-mi dau seama încă:
Apa-i
curată?
Fântâna
adâncă?
Dar
n-am ce face, trebuie să beau!
De
apă sănătoasă mi-este sete,
Mi-e
dor să-l pomenesc pe fântânar
şi
pe acel ce l-a plătit să sape.
Roata
bătrână, fără carii însă,
încep
să o învârt cu nerăbdare.
Şi
lanţul, ce e sigur ruginit,
se
pune somnoros pe zornăit
precum
o babă urâcioasă,
Şi
aflu că fântâna e adâncă.
Ciulesc
urechile s-aud
când
va plesni găleata apa.
Şi-mi
vine deodată un gând:
Dacă
fântâna e secată?
Dar
cerul îşi deschide poarta
şi
iese luna, fremătând.
O
văd în cer, o văd şi-n apă
într-un
reflex scânteietor.
O,
Doamne cât îmi e de dor
ude
să beau câteva raze.
Se-aude-un
vuiet.
A
găsit găleata apa.
Învârt
de roată înapoi.
Scot
din adâncuri luna cioburi.
Şi
beau cu gura din găleată
apa
cea vie, fermecată,
apă
cu lună, apa-apă.
Şi
simt ce n-am simţit vreodată:
Simt
că beau apa mântuirii!
Mi
s-a părut atunci c-aud
în
ceruri îngerii cântând.
Mi
s-a părut?
Mi
s-a părut
că
sorb lumină din adânc!?
Dar
gura-i mică şi găleata-i mare,
şi
curge apa văl pe mine.
Să
strig de fericire-mi vine
că
sunt din cap până-n picioare
stropită-n
apă şi lumină
curată
şi nemuritoare.
Ferice
plec pe drumul drept,
căci
luna clară, luna plină
m-a
botezat cu-a sa lumină
într-o
găleată oglindită.
Găleată
ştirbă, găurită,
dar
înăuntru aurită
de
harul ce îl simt în piept.
Iar
părăsita mea fântână,
cu
apă prospătă şi bună,
rămâne
mută ca-nainte.
Dar
în adâncuri, în izvor,
Găseşti
lumina din cuvinte.
Odinioară, meşteri fântânari
săpau
în burta pământului după izvoare.
Gândeau
ei, chiar, visau ei oare
că-n
apa lor se scaldă luna
şi
poţi să o atingi cu mâna?
Mi-e sete de apa clară şi sănătoasă!
Mi-e
dor de lumină!
Mi-e
dor să simt ce-am mai simţit!
Mi-e
dor să-l pomenesc pe fântânar
şi
pe acel ce l-a plătit să sape!
Îi
voi face acoperiş din cuvinte
ca
soarele să poată să intre
şi
să rămănă.
Mă-întorc
la fântână!
Mă-întorc
mai devreme,
ca
să prind soarele-n găleată.
Mă-întorc
la lumină!
Aţi
observat şi voi?
Cumpăna
de lemn s-a înclinat vremelnic
şi
pe piatra fâtânii scrie anul învierii mele
şi
numele meu.
Mă-întorc
spre Lumină!
Poezia a obtinut premiul I, Dropia de aur, sectiunea poezie pentru copii, la Concursul Naţional de Poezie Dor de dor, Călăraşi, 2O16.
Poezie premiată cu premiul III la Festivalul Concurs de poezie religioasă- CREDO, Lăpuşna 2016.
Toate drepturile rezervate. Reproducerea numai cu acordul autorului
Poezia a obtinut premiul I, Dropia de aur, sectiunea poezie pentru copii, la Concursul Naţional de Poezie Dor de dor, Călăraşi, 2O16.
Poezie premiată cu premiul III la Festivalul Concurs de poezie religioasă- CREDO, Lăpuşna 2016.
Toate drepturile rezervate. Reproducerea numai cu acordul autorului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu