miercuri, 18 martie 2015

STRADA PRIETENIEI




STRADA PRIETENIEI






 Serbare adecvată zilei de 1 Iunie sau  sfărşitului de an şcolar.

Toate drepturile rezervate. Reproducerea numai cu acordul autorului.

Personaje:

Maia
Radu
Bunica -poartă costum popular românesc
Doctoriţa Popescu - un medic cu pielea albă, poartă halat, stetoscop, are o trusă sanitară
Doctoriţa Pluşica - un medic cu pielea neagră,  poartă halat, stetoscop, are o trusă sanitară
Prima precupeaţă
A doua precupeaţă
Fetiţa surdo-mută -îmbracată sărăcăcios, comunică prin semne
Pisicuţa Mâţişor – poate fi un copil sau o jucărie de pluş




 Scena I
 Acasă


            Decorul reprezintă interiorul unei case decorate în stil tradiţional românesc. Aici facem cunoştinţă cu Maia, Radu, bunica şi pisica Mâţişor.

Radu:
Bună ziua, copii! Eu sunt Radu şi lângă mine se află  sora mea, Maia. Împreună vă urăm:

Radu si Maia:
Bine aţi venit la noi acasă!

Maia:
Ca să ne cunoaşteţi mai bine, o să vă spunem câteva lucruri despre noi. Chiar dacă suntem fraţi, suntem atât de diferiţi! Eu, de exemplu, am părul şaten, ochii albaştri, îmi place să cânt şi iubesc tare mult pisicuţele. Mâţișor, vino să te cunoască şi pe tine copiii!
Mâţisor îşi face apariţia şi se tolăneşte, apatică, pe covor.

Radu:
- Iar eu am părul blond, ochii căprui, îmi place să desenez şi iubesc tare mult căţeluşii. Vreau să-mi cumpăr unul, dar nu m-am hotărât încă din ce rasă să fie, pentru că există sute de rase de câini? Poate că voi primi chiar de la voi un sfat!

Maia:
 -Noi, împreună cu familia noastră, locuim pe Strada Prieteniei, la numărul 10. Acum cu noi e doar bunica, fiindcă părinţii noştri sunt plecaţi la serviciu.
Fiindcă ştia că o să veniţi în vizită, bunica pregăteşte o mulţime de prăjituri plăcinte, baclavale, japoneze…

Radu: mirat
-Japonezele sunt prăjituri?! Cred că greşeşti! Eu ştiam că japonezele sunt femeile care trăiesc în Japonia. Uite, ca aceasta din fotografia mea.
Arată o fotografie cu o japoneză.
Recunoşti uşor  că este japoneză după  pielea galbenă şi după kimonoul pe care-l poartă, aşa cum, dacă te uiţi la bunica, ştii că este româncă dupa fotă şi ie.

Bunica:
 - Dragii mei, amândoi aveţi dreptate. Cuvântul japoneză se referă în primul rând  la o fată sau la o femeie din Japonia, dar şi la limba pe care locuitorii Japoniei o vorbesc. Însă există şi o prăjitură cu acest nume, ba si un sortiment de pâine!
 
Radu si Maia:
- Mulţumim pentru explicaţii, bunico!

Bunica:
Cu plăcere, copii!

Radu:
- Bunico, cum ne putem înţelege unii cu alţii atunci când nu vorbim aceeaşi limbă?

Bunica:
 - Ei, dragii mei, e greu. Uneori oamenii nu se pot înţelege nici dacă vorbesc aceeaşi limbă! Dar există forme de comunicare univerală cum ar fi muzica, dansul, pictura… Acestea nu au nevoie de cuvinte se înţeleg, oricum. Cu ajutorul lor, sentimentele omeneşti pot fi comunicate, în acelaşi mod, în toate inimile.

Maia:
- Vorbeşti aşa de frumos, bunico, dar eu nu prea înţeleg...

Bunica:
  -Pentru a vă explica mai bine, aş  fi avut nevoie de câteva mere şi de câteva ouă, diferit colorate. Dar tocmai le-am folosit la prăjituri!

Radu:
- Vrei să spui că dacă am avea mere şi ouă am înţelege mai bine ce înseamnă diversitatea? Eu chiar vreau să înteleg! Dacă îmi dai voie, o să merg la piaţă să cumpăr.
 
Maia:
 - Merg şi eu cu tine. O să o iau şi pe Mâţisor, fiindcă trebuie să o vadă un doctor. De câteva zile nu vrea să mai mănânce nimic.

Bunica:
- Cunosc eu un doctor veterinar foarte bun, doctorul Popescu. E la fel de bătrân ca mine şi are cabinetul chiar pe strada noastră. Să-i spuneţi că v-a trimis bunica Maria.
Aveţi grijă să mergeţi doar pe trotuar şi să traversaţi strada numai pe la trecerea pentru pietoni!

Copiii:
 - Mulţumim pentru sfaturi. Stai fără grijă, căci ştii că noi respectăm, întotdeauna, regulile de circulaţie. La revedere, bunico!





Scena a II a
 La cabinetul veterinar



Decorul reprezintă interiorul unei clinici veterinare, cu două cabinete. Pe pereţi pot fi observate imagini cu animale.

Maia:
 - Iată clinica veterinară, Radule. Să intrăm să vedem dacă  îl găsim aici pe domnul doctor Popescu.

Radu:
 Uite, sunt doua cabinete. În care să intrăm?  (Citeşte pe uşă.)
Cred că aici  îl vom  găsi, fiindcă scrie pe uşă numele lui.
Copiii bat la uşă.

Maia: (încurcată, fiindcă nu întâlneşte un doctor ci o doctoriţă.)
 - Bună ziua, doamna doctor! Ştiţi, noi îl căutăm, de fapt, pe domnul doctor Popescu… Am dori să ne vindece pisicuţa..

Doctoriţa  Popescu:
 - Îmi pare rău, copii, dar d.nul doctor Popescu nu mai lucrează aici. S-a pensionat. Eu sunt fiica lui. Cu ce vă pot ajuta?

Maia:
 – Pisicuta mea este bolnavă. Nu mai mănâncă deloc şi este foarte tristă!

Doctoriţa Popescu:
 - Eu aş putea să vă ajut să aveţi o pisicuţă fericită şi sănătoasa, oferindu-i cea mai bună îngrijire, dar consultaţia şi tratamentul costă foarte mult!
Aveţi aceşti bani?

Maia: i arată banii) 
 - Avem banii pe care ni i-a dat bunica pentru a cumpăra mere şi ouă. Aceştia ajung?

Doctorița:
 Îmi pare rău, copii. Tratamentul este mult mai scump!

Copiii se retrag din cabinet.

Maia:
 - Ce ne facem, Radule? Mâţişor are nevoie urgent de tratament şi banii nu ne ajung!

Radu:
 -Haide să încercăm şi în cabinetul următor. Poate aici vom găsi o persoană bună, care să vrea să ne ajute.
(Bat la uşă.)

Copiii:  fâstâciţi
- Bună ziua, doamna doctor!

Doctoriţa Pluşica vorbeşte într-o limbă necunoscută copiilor. Traduceţi cuvintele ei în orice limbă străină pe care o cunoaşte copilul care interpretează acest rol.

Doctoriţa Pluşica:
- Bună ziua, copii! Haide, intraţi în cabinetul meu! O să vă ajut cu plăcere. Pisicuţa voastră este bolnavă?

Maia: Pisicuţa mea este bolnavă… Nu mănâncă nimic…

Doctoriţa Pluşica: O consultă
 Oh, biata pisicuţă!

Copiii:
 - Noi ştim cine eşti! Te-am văzut într-un desen animat. Avem chiar şi cărţi cu tine. Ştim că iubeşti toate animalele şi le vindeci, dacă se îmbolnăvesc. Dar noi nu avem prea mulți bani!

Doctoriţa Pluşica:
- Eu nu am nevoie de bani. Recompensa mea este fericirea voastră şi a pisicuţei. O sa-i fac o injecţie şi o să se simtă mai bine!

Radu: 
Îţi multumim, prea bună doctoriţă! Ne-ai fost de mare ajutor.

Doctoriţa Pluşica:
-La revedere, copii!

Copiii:
- La revedere, faimoasă doctoriţă!
  
       Copiii ies din cabinet.

Maia:
Ce emoţionată am fost când am văzut-o pe doctoriţa Pluşica! Nu mă aşteptam să o întâlnim aici. Am fost tare surprinsă! Până acum eu nu nu am văzut niciodată în realitate o persoană cu pielea neagră.

Radu:
Nici eu nu am mai văzut, dar am observat că, desi nu avem aceeaşi culoare şi am vorbit în limbi diferite, ne-am înţeles foarte bine! E un om atât de bun şi de prietenos!

Maia:
 Aşa este! Şi, în plus, e foarte pricepută. Datorită ei, Mâtișor se simte mult mai bine! În schimb, cealaltă doctoriţă nu a vrut să ne ajute. Acum am înţeles de ce bunica ne-a spus că, uneori, oamenii nu se pot înțelege nici dacă vorbesc aceeaşi limbă!

Radu:
-Să nu uităm, i-am promis  bunicii că o să cumpărăm ouă şi mere. Să mergem la piaţă!




Scena III
La piaţă



La piaţă este forfotă multă. Precupeţele ademenesc trecătorii cu marfa aşezată frumos pe tarabe. Cei doi copii se uită în jur şi observă într-un colţ o fetiţă singură, îmbrăcată sărăcăcios, care vinde fructe şi ouă.

Maia:
Mie mi-ar plăcea să cumpăram de la această fetiţă. Cred că vinde ouă proaspete din ograda ei şi fructe abia culese din livadă.

O precupeaţă:
- Mai bine cumpăraţi de la mine. Cu fetiţa aceasta n-o să vă întelegeţi. Este surdo-mută.

Altă precupeaţă:
Cumpăraţi de la mine, am marfă mai frumoasă decât a acestei ţarăncuţe amărâte!

Radu:
Eu am învăţat la şcoală că persoanele care nu aud sau nu vorbesc nu sunt  diferite de oamenii obişnuiţi. Gândesc la fel, simt la fel, se poartă la fel, doar că nu pot comunica prin cuvinte, ci prin gesturi, semne şi prin citire de pe buze.

 Maia:
Iar eu am învăţat că oamenii de la ţară nu sunt cu nimic mai prejos decât cei din oraş. Bunica ne-a spus că produsele lor sunt chiar mai bune pentru sănătate. Această fetiţă are nevoie de înţelegerea şi de sprijinul celor din jur şi nu ar trebui ocolită. Noi o să cumpăram de la ea!

    Radu se înţelege prin semne cu fetiţa surdo-mută. Arata trei degete  şi desenează în aer un măr, iar Maia cere prin gesturi două ouă, unul alb şi unul rosu.
Copiii plătesc şi pleacă spre casă.






Scena IV
Din nou acasă


Maia:
- Bunico, am adus mere și ouă. Abia aşteptăm să vedem ce ai de gând să faci cu ele!

Radu:
Ştii, bunico, domnul doctor Popescu s-a pensionat ca şi tine. În locul lui e fiica sa. Dar nu ea ne-a vindecat pisicuta, ci Doctoriţa Pluşica.

Bunica:
Doctoriţa Pluşica? Eu nu am auzit de ea.

Maia:
Cum aşa, bunico? Doctoriţa Pluşica este o doctoriţă faimoasă. E cunoscută în întreaga lume. Ea este cea care consultă şi vindecă toate jucăriile de pluş. Vezi dacă nu te uiţi cu noi la desene animate?

Radu:
De la ea am învăţat că dragostea şi prietenia sunt cele mai bune leacuri pentru orice boală.

Maia:
 A fost un pic ciudat, nu ne-am aşteptat să întâlnim o persoană atât de diferită de noi. Are pielea neagră, dar un suflet atât de bun! I-a făcut plăcere să ne ajute!

Bunica:
Fiecare om este unic şi diferit de toţi ceilalţi şi acest lucru trebuie respectat şi apreciat cum se cuvine. Orice om diferit de tine este privit la început mai ciu­dat. Pe măsură ce ajungi să-l cunoşti mai bine, nu-l mai judeci după înfăţisare, ci după fapte.

Radu:
Ştii, bunico, la piaţă  am cunoscut încă o persoană diferită de noi. Era o fetiţă sărmană, care nu auzea şi nu vorbea, dar ne-am înţeles cu ea prin semne. Am cumpărat de la ea, fiindcă am observat că era tristă, căci toţi o ocoleau.

Maia:
Acum ne arăţi la ce ne folosesc merele şi ouăle, când vorbim despre diversitate?

Bunica:
Desigur! Priviţi, voi taia pe jumătate un măr roşu şi unul galben. Gata!

Arată părtile interioare ale merelor.

Acum puteţi să-mi spuneţi, fără să vedeţi coaja merelor, care este jumătatea roşie şi care este cea galbenă?

Copiii:
Nu prea! În interior sunt asemănătoare!

 Bunica sparge  într-un vas transparent  un ou cu coajă albă şi unul cu coajă roşie.

Bunica:
 - Dar acum, puteţi să deosebiţi ouăle?

Copiii:
- Nu prea! În interior sunt la fel.

Bunica:
- În lume sunt mulţi oameni, femei sau bărbaţi. Pot fi copii, tineri sau bătrâni, înalţi sau mai scunzi, slabi sau mai graşi. Unii au pielea albă, alţii neagră, alţii galbenă. Ochii  lor pot fi: verzi, albaştri, negri sau căprui; părul poate fi: blond, roşcat, şaten sau negru, drept sau cârlionţat. Dar, înăuntru nostru toţi suntem la fel. Toţi plângem, zâmbim, râdem, visăm, ne încruntăm, ne mirăm, simţim teamă, furie, mânie, bucurie….
Toţi simţim la fel, iar limbajul sufletului se înțelege peste tot în lume.
     Diversitatea  înseamnă, de fapt, dragii mei, să apreciezi faptul că suntem cu toţii diferiţi şi să locuieşti în armonie cu ceilalţi oameni, pe cea mai mare şi mai frumoasă stradă din lume, pe Strada Prieteniei.

Copiii:
- Dacă locuiţi cumva pe Strada Intoleranţei, sau pe Strada Nepăsării, a Urii sau a Duşmăniei, e timpul să vă mutaţi.Vă aşteptăm să locuiţi împreună cu noi pe Strada Prieteniei.


.



                                                        Cortina






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu